Când eram la armată, un caporal, pe care
îl porecliserăm Pluto, deşi nu era încă
plutonier, m-a întrebat ce diplome aveam.
Nu aveam pe atunci decât ce primea orice
bacca laureat – frunze şi bace de dafin pe
frunte. Caporalul a luat o hârtie uriaşă,
atestând nu mai ştiu ce, din dulapul
companiei, mi-a pus-o pe cap în chip de
umbrelă, şi mi-a zis, ritos :
- Vezi, dacă n-ai asta, eşti fiul ploii...
N-a avut dreptate cu diplomele. Mai târziu
le-am luat, şi tot „fiul ploii” am rămas. Dar
poate că Pluto a avut totuşi dreptate, numai
că lumea s-a întors pe dos. Referinţele, într-
adevăr, se schimbă repede. Iată că astăzi un
medic trebuie să scrie blogoree dacă vrea să
se „ţină la zi” cu ce vede în spatele scenei,
rampei sau ecranului. Ghyka zicea că aceia
care găsesc simboluri peste tot sunt
obositori. Totuşi, despre realitate nu se
poate vorbi decât prin simbol. Simbolul e
un „împreună aruncat ” dintru început.
Simbolul e creaţie şi desăvârşire, nu doar le
reprezintă. E realitate, scria Eliade în Eterna
Reîntoarcere, în măsura în care participă la ce
îl depăşeşte. Are consubstanţialitate cu
realitatea, contemporaneitate, apoi
continuitate cu ea. Voi spune astfel că
simbolul are „cardinalitate” înţelegând prin
cardinalitate rezultatul proiecţiei vizibile a
invizibilului, dar şi actul proiecţiei.
|
Simbolul nu pare deci a fi, ci este chiar ce
vrea. Dar ce vrea el ? Realitatea ultimă e
mereu personalizată pentru că ne precede, şi
ne reprezintă, ca orice criteriu drept, perfect.
Deci realitatea greu de atins, este şi un
model: etimologiştii atrag atenţia asupra
aspectului „spart” al zvârliturii din syn
ballo. Ori acolo în peştera lui Platon nu
pereţii se sparg ci umbrele. Grea taină cade...
Pentru mine orice simbol are mai multe
feţe : mai precis trei, ca orice esenţă care
nu poate fi reprezentată.
Prima faţă este cea care izbeşte pe privitor, îl
intrigă, sau îl provoacă, aşa ca roşul buzelor
Batşebei pentru regele David. Nimic de zis.
A doua faţă a unui simbol reverberează prin
repetare a unui ritual simplu peste generaţii,
generând astfel, ca orice potenţial, un câmp
de forţe actuale prin participare, ca o
reîntoarcere perpetuă. Nimic de zis, nici aici.
A treia faţă este taina - singurul fel de a fi
privit. A fi privit tu, nu ea, întocmai ca în
faţa unei sfinte icoane. A treia faţă este
palpabilă - o putem săruta cu sărutarea
buzelor noastre, venerând-o. De aceea întru
priceperea ei povestea umbrei care lăsa paşi
ne ajută : Ei bine, basmul umbrei, care este
descrierea cardinală a sufletului, rosteşte
adevărul acesta aşa : Domnul lăsa paşi, ai
Lui, ce se împleteau cu cei ai unui păcătos...
|
Acei „din urmă” se împleteau tot mai
aproape cu cei dintâi, până ce, deodată, s-au
îngemănat. Atunci păcătosul L-a întrebat pe
Domnul, „Doamne, de ce m-ai lăsat singur ?”
Iar Domnul i-a răspuns „Eu doar te-am luat
în braţe ca să te ajut la greu”.
Ne-am lăsat şi noi, privind primele două
feţe, cele care lovesc şi care vibrează, în
iluzia de a fi cu taina. Dar abia acum putem
privi a treia faţă în linişte, acum când nu mai
avem umbre. De ce? Deoarece delicateţea
infinită, priceperea supraomenească,
personală, mereu caldă, a detaliului
alcătuirii sufleteşti nu-s niciodată abstracte.
Simbolul e realitatea, iar nu o reprezentare.
E chiar o „parte întreagă”, nu în chipul unui
ciob spart şi recompus, ci în chipul a ceea ce
apostolul vedea direct. Trebuie doar privit
drept, fiind noi cât putem de întregi. A treia
faţă ne creează în orice clipă. E cea care se
schimbă la Faţă şi nu în oglindă... A treia faţă
le îngemănează pe primele şi le reprezintă,
pentru cine le mai poate pricepe.
Iar acela nu-i dintre cei care caută simboluri
peste tot ! Ghyka scria că aceia ce nu găsesc
simboluri nicăieri, nu există... Din păcatele
noastre, la fel ca şi Hasdeu, acest bun
matematician era un biet mason rătăcit prin
Francia, de unde scriu. Ei bine, dăruiesc aici,
cu binecuvântare, un sit de suflet, ca un zid
simbolic, dar cu totul... de loc masonic...
|
